Patriarhul Daniel apeleaza la fidelitatea romanilor din diaspora, in efortul de ridicare a Catedralei Mantuirii Neamului



Rostul principal al Duminicii migranţilor este acela de a spori comuniunea si conlucrarea fraternă între românii care muncesc sau studiază departe de ţară si cei rămasi în România, precum si de-a promova o convieţuire armonioasă a imigranţilor români cu cetăţenii din ţările de adopţie, mai ales acum când în multe locuri din lume criza economică şi spirituală se manifestă prin tensiuni si revolte de stradă, care se pot transforma în conflicte interetnice si interreligioase.
Pe de altă parte, Duminica aceasta este şi chemarea adresată credinciosilor ortodocsi români să-şi intensifice si sa reafirme fidelitatea faţă de Biserica strămoşească, de credinţa ortodoxă şi cultura spirituală românească, să cultive unitatea familiei conjugale într-o lume din ce în ce mai secularizată si individualistă. Ierarhii si preoţii comunităţilor ortodoxe românesti din diaspora contribuie foarte mult la păstrarea unităţii şi identităţii naţionale şi confesionale a acestora, precum si la integrarea lor în ţările gazdă. Din acest motiv ei merită mai mult sprijin din partea Bisericii si a Statului român, mai ales prin organizarea de programe comune dedicate familiilor acestor preoţi, precum si copiilor si tinerilor români din afara graniţelor ţării noastre. Cu bucurie vestim românilor ortodocşi care lucrează sau studiază în străinătate că un simbol nou al comuniunii, cooperării şi demnităţii noastre ortodoxe româneşti devine acum construirea Catedralei Mântuirii Neamului, care, în picturile şi mozaicurile sale, va include icoane de sfinţi şi chipuri are unor locaşuri de cult reprezentative din toate provinciile româneşti şi ale unor comunităţi româneşti din afara României.
Construirea acestei Catedrale noi este în același timp o necesitate practică şi o lucrare simbolică în folosul poporului român din ţară şi din afara ei, ea realizându-se prin contribuţia tuturor românilor ortodocsi şi a fiecăruia în parte. Colecta deja începută în eparhiile Patriarhiei Române arată că mulți români ortodocsi, desi acum sunt săraci material, sunt totusi bogați în credință si darnici în conlucrare oferind lunar darul lor edificator de zid si de suflet.
Lucrările de construire a Catedralei Mântuirii Neamului se desfăsoară pe bază de licitaţie sau selecţie si oferă locuri de muncă pentru oameni calificaţi în acest domeniu, iar fiecare bănuţ este folosit cu mare atenţie si responsabilitate. Noua Catedrală va avea în incinta ei cămine si cantine pentru pelerini, un centru social-cultural pentru tineri si adulţi, un centru medical de diagnostic si tratament pentru pelerinii săraci. Astfel, lucrarea spirituală sau liturgică a Catedralei se va împleti cu lucrarea ei socială. În pofida unor atitudini tendenţioase sau ostile din presă, construirea Catedralei Mântuirii Neamului este puternic susţinută de poporul dreptcredincios, mai ales de clericii si credinciosii ortodocsi români care au contribuit si la construirea altor biserici în ultimii 20 de ani. Acestia reprezintă acum neamul de voievozi ctitori de lacasuri sfinte, apărători ai credinţei si ai culturii românesti crestine, care construiesc biserici utile nu doar pentru ei însisi, ci si pentru generaţiile viitoare. Drept recunoştinţă, Biserica noastră pomeneste zilnic în rugăciunile ei pe cei care au zidit si ajutat biserici numindu-i „fericiţii si pururea pomeniţii ctitori”. De aceea, vă îndemnăm şi pe dumneavoastră să vă adăugaţi lor ajutând la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, oferind un dar pentru eternitate, deoarece iubirea faţă de Biserică este arvuna vieţii vesnice. Totodată, vă îndemnăm să ajutaţi pe cei săraci, bolnavi si singuri, pe cei bătrâni, orfani si îndoliaţi din locurile natale româneşti, pentru că faptele bune devin izvor de bucurie si binecuvântare a vieţii omului pe pământ si în ceruri.
Vă dorim tuturor sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, un concediu sau o vacanţă frumoasă si vă încredinţăm de preţuirea si binecuvântarea noastră părintească.

† DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Biserică românească în Most - Cehia



În cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 19 august 2011, semnat de Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, intitulat Retrospectiva vizitei cu prilejul împlinirii a cinci ani de la întronizarea Preafericitului Khrystof, Arhiepiscopul de Praga : Biserică românească în Most - Cehia:
Împlinirea a cinci ani de la întronizarea sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi Slovaciei a constituit un binecuvântat prilej pentru Preafericitul Khrystof, Arhiepiscopul de Praga, de a aduce mulţumire Mântuitorului Iisus Hristos, Arhiereul veşnic, pentru toate binefacerile revărsate asupra clerului şi credincioşilor ortodocşi din cele două ţări, în timpul arhipăstoririi sale. În acest sens, sâmbătă, 28 mai, s-a săvârşit Sfinta Liturghie arhierească, în Biserica 'Sfinţii Chiril şi Metodiu' din Praga, la care au participat, alături de Preafericirea Sa, o seamă de ierarhi, reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe surori: Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Rusă, Patriarhia Română, Patriarhia Bulgară, Patriarhia Georgiei, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă din Albania şi Biserica Ortodoxă din Polonia, precum şi un impresionant sobor de preoţi şi diaconi din Cehia şi Slovacia, oficialităţi de stat, ambasadori ai ţărilor ortodoxe şi, desigur, foarte mulţi credincioşi, veniţi să-l omagieze pe arhipăstorul lor.
Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, la manifestările religioase şi festive de la Praga a participat şi subsemnatul, din partea Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta mi-a oferit prilejul de a efectua o vizită de trei zile în Cehia, nu doar în istorica şi frumoasa capitală Praga, cât mai ales în micul oraş minier Most, aflat în nord-vestul Cehiei, la o distanţă de circa 25 km de graniţa cu Germania, într-o pitorească zonă de deal şi câmpie, cu o bogată vegetaţie dominată de copaci seculari, graţie ploilor abundente ce cad la bună vreme.
Despre Cehia şi Slovacia se ştie că au suportat şi ele rigorile unui regim comunist, care, asemenea celor din alte ţări est-europene, s-au trudit să îndepărteze pe Dumnezeu din inimile credincioşilor creştini, indiferent de confesiunea din care făceau parte. Şi se pare că, în mare parte, au reuşit, de vreme ce, astăzi, Cehia este ţara europeană cu cei mai mulţi atei declaraţi, 65% din cele 10 milioane de locuitori. Să fie, oare, rezultatul propagandei comuniste din acea vreme, care a avut repercusiuni grave în conştiinţa generaţiilor tinere, devenite indiferente la viaţa religioasă şi spirituală? Să aibă o parte de contribuţie, la declararea stării de ateism, şi bunăstarea materială de după anii â90, când condiţiile de libertate şi democraţie au permis tinerilor să plece spre alte ţări pentru câştiguri mai consistente? Este dovedit faptul că, în cele mai multe cazuri, îmbogăţirea rapidă, de multe ori pe căi necinstite, i-au făcut pe oameni să se încreadă mai mult în puterile proprii decât în ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a Cărui prezenţă în viaţa noastră este ignorată de mulţi, cu bună ştiinţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu locuitorii oraşului Most, pe care comuniştii i-au lipsit de lăcaşurile de cult, fie catolice, fie ortodoxe, dărâmate cu sălbăticie, aidoma celor câteva din capitala României, care au împărtăşit aceeaşi soartă. O singură biserică a scăpat cu 'viaţă', datorită importanţei şi vechimii sale istorice, cu valoare de simbol pentru locuitorii din Most, altădată în majoritate creştini catolici. Iar silueta acestei biserici, care a fost translată pe o distanţă de circa 1.500 m, se poate zări cu mult înainte de intrarea în oraş, la câteva sute de metri de periferia acestuia, dar care, din păcate, a rămas cu statut doar de monument istoric, destinat turiştilor.
Biserică de lemn în cinstea eroilor români care s-au jertfit în munţii Tatra şi Moravia
M-am referit în mod special la oraşul Most întrucât la o distanţă de circa 1.000 m de singura sa biserică ce a supravieţuit vremurilor de prigoană comunistă se observă de departe silueta zveltă a unei turle de lemn, înaltă de 27 m, care trezeşte curiozitatea şi interesul oricărui turist care vizitează oraşul; este vorba de biserica de lemn pe care Patriarhia Română a înălţat-o anul trecut, în cinstea eroilor români care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, îndeosebi în munţii Tatra şi Moravia, în anul 1945, pentru eliberarea Cehoslovaciei de sub ocupaţia hitleristă. Care este istoricul acestei biserici maramureşene, plantată de meşterii români din Bârsana, în frumosul parc dendrologic din apropierea oraşului Most?
Iniţiativa construirii unui lăcaş de cult românesc închinat celor peste 40.000 de ostaşi români căzuţi la datorie, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a aparţinut ambasadorului României la Praga, dl Gheorghe Tinca. În anul 2005, Domnia Sa a împărtăşit această dorinţă atât Preafericitului Khrystof, Arhiepiscopul de Praga, cât şi vrednicului de amintire Patriarhul Teoctist al României, ambii primind-o cu mare bucurie; cel dintâi, pentru faptul că, prin acest act, se făcea o clarificare asupra numărului real de ostaşi români căzuţi pe frontul din Cehoslovacia, mult superior celor din Armata Roşie şi din rândul localnicilor; cel de-al doilea, pentru că, astfel, se aducea un pios omagiu eroilor români, datorită cărora România a fost luată în considerare la încheierea Tratatului de pace din 9 mai 1945. La început, au fost implicate în proiect atât Ministerul Afacerilor Externe, cât şi Ministerul Apărării Naţionale, ambele salutând iniţiativa, fără însă a purcede mai departe. Între timp, domnul Gheorghe Tinca s-a retras din activitatea diplomatică, iar la cele două ministere s-au tot schimbat miniştrii şi şefii de Stat-Major ai Forţelor Armate, încât proiectul construirii bisericii din Most a fost trecut pe plan secundar, dacă nu chiar dat uitării.
Patriarhia Română însă, în cooperare cu Biserica Ortodoxă din Cehia, luând lucrurile în serios şi conştientizând însemnătatea prezenţei unei biserici româneşti în Cehia, cu valoare de simbol pentru neamul românesc creştin-ortodox, a întreprins toate demersurile necesare pentru traducerea ideilor în fapte concrete. Un prim pas a fost făcut de Primăria oraşului Most, care a oferit Ahiepiscopiei de Praga, cu preţul simbolic de o coroană cehă, suprafaţa de 1.500 m², în vederea amplasării bisericii de lemn. Al doilea moment l-a constituit slujba de sfinţire a pietrei de temelie, oficiată de cei doi Întâistătători, Preafericitul Teoctist şi Preafericitul Khrystof, în prezenţa autorităţilor de Stat cehe, centrale şi locale, şi a reprezentanţilor Ambasadei României la Praga, în data de 14 iulie 2007. A doua zi, duminică, Preafericitul Teoctist avea să săvârşească, pentru ultima oară, Sfânta Liturghie, în Biserica 'Sfinţii Chiril şi Metodiu' din Praga, alături de Preafericitul Khrystof şi alţi ierarhi, înainte de trecerea sa la cele veşnice, în data de 30 iulie 2007.
După întronizarea noului Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, pe agenda proiectelor ce trebuiau împlinite stătea înscrisă şi realizarea bisericii de lemn pentru Cehia. Aşa se face că, în urma demersurilor întreprinse de către Preafericirea Sa, Departamentul Românilor de Pretutindeni, prin bunăvoinţa domnului Secretar de Stat Eugen Tomac, a sprijinit Patriarhia Română cu suma de 40.000 de euro, reprezentând preţul prelucrării şi amplasării la faţa locului a bisericii de lemn, ce fusese comandată în anul 2009 unei echipe de meşteri lemnari din Valea Izei şi Bârsana, aflaţi sub îndrumarea preotului Ioan Pop. Pregătirea şi prelucrarea lemnului s-a încheiat în vara anului 2010, când meşterii maramureşeni, deplasându-se în Cehia, au asamblat părţile componente ale bisericii pe fundaţia pregătită din vreme de către Primăria din Most şi, astfel, după câteva săptămâni de muncă asiduă, în pitorescul peisaj din apropierea Mostului avea să răsară din pământ, asemenea brazilor falnici din Carpaţi, frumoasa biserică românească în stil maramureşean, spre uimirea, admiraţia şi bucuria celor din zonă.
Sfinţirea bisericii şi a troiţei, programate să aibă loc pe 9 octombrie 2011
Aşa se explică şi bucuria pe care am trăit-o în ziua de 27 mai 2011 când, împreună cu Preafericitul Khrystof, am vizitat oraşul Most şi bisericuţa noastră, care însă are încă nevoie de implicarea noastră şi a partenerilor cehi, în vederea pregătirii ei spre sfinţire. Astfel, după aplicarea de lambriuri din lemn de molid pe toată suprafaţa lemnoasă din interiorul bisericii, executată în luna iulie, prin grija domnului Nicolae Dedulea, preşedintele Asociaţiei Românilor din Cehia, în perioada 2-9 august au fost instalate Sfânta masă de marmură, trei policandre şi parchetul din lemn de stejar, urmând ca în luna septembrie să fie montată catapeteasma, lucrată în Atelierele Patriarhiei, împreună cu celelalte piese de mobilier. De asemenea, la o distanţă de 10 m de faţada bisericii, a fost amplasată o frumoasă troiţă sculptată în lemn de stejar, tot în stil maramureşean, pe care se va aplica o placă de bronz, cu un text ce va da mărturie despre jertfele ostaşilor români, cărora noi, cei de azi, le aducem prinos de recunoştinţă şi pios omagiu, prin această frumoasă bisericuţă-monument, cu hramul 'Înălţarea Domnului' şi 'Sfântul Mare Mucenic Valentin'. Odată cu sfinţirea bisericii şi a troiţei programată să aibă loc în data de 9 octombrie 2011, se va împlini testamentul Patriarhului Teoctist, care a pus început bun unei lucrări menite să vorbească despre jertfelnicia şi dărnicia poporului român.

Hramul Mănăstiri Putna



Credincioşi din întreaga ţară sunt aşteptaţi, în aceste zile, la hramul Mănăstirii Putna. Manifestările vor începe duminică seara cu slujba Privegherii, vor continua luni, 15 august 2011, cu Sfânta Liturghie şi se vor încheia, marţi, cu pomenirea ctitorilor.
De asemenea, pe 15 august străvechea ctitorie ştefaniană va găzdui întâlnirea studenţilor români de pretutindeni. Reuniunea marchează împlinirea a 140 de ani de la Marea Serbare de la Putna şi de la Primul Congres al Studenţilor Români de Pretutindeni. În cadrul manifestării se va da citire unui comunicat al Ligii studenţilor români din afara graniţelor ţării, vor urma câteva luări de cuvânt şi se va da citire mesajului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel cu ocazia acestui eveniment.
Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul mănăstirii Putna, a oferit mai multe detalii pentru Radio TRINITAS.
„Slujba de Priveghere va începe la orele 18:00 şi va fi oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Pimen. A doua zi de dimineaţă se va săvârşi slujba Acatistului Maicii Domnului, apoi la ora 09:30 va încep slujba Sfintei Liturghii pe podiumul amenajat special în incinta Mănăstirii. Răspunsurile la Sfânta Liturghie vor fi date de Corul Madrigal", a precizat Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii şi exarh al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.

SFÂNTUL IERARH NIFON, ARHIPĂSTOR HARNIC ȘI RUGĂTOR FIERBINTE



Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat cu prilejul sărbătorii Sfântului Ierarh Nifon, Patriarh al Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti, 11 august 2011:

Cu aleasă şi duhovnicească bucurie, întreaga Ortodoxie, dar mai cu seamă Arhiepiscopia Târgoviştei, cinsteşte astăzi pe Sfântul Ierarh Nifon, Patriarh al Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti, primul sfânt canonizat pe teritoriul ţării noastre, adevărat simbol al spiritualităţii creştine şi al culturii noastre româneşti de la începutul secolului al XVI-lea.

Pilde vii de credinţă creştină, dar şi mărturie vie a prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în Biserica noastră dreptmăritoare, sfinţii au urmat Mântuitorului Hristos, mărturisind comuniunea lor cu Dumnezeu, prin viaţa, faptele şi învăţătura lor, împărtăşind-o celor de lângă ei, ca unii care au simţit bucuria prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor. Prezenţa Mântuitorului Hristos în sfinţii pe care îi cinstim este cea mai mare bogăţie sau comoară adunată în suflete, ca lumină a credinţei, a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, precum şi a faptelor bune. Comoara aceasta rămâne în sufletul omului şi este dusă de el în Împărăţia lui Dumnezeu. Ortodoxia a considerat întotdeauna că sfinţii sunt nu doar exemple puternice şi concrete de urmare a lui Hristos, ci şi grabnic ajutători în necazuri şi nevoi, îndrumători în vremuri de restrişte şi luminători ai unei autentice vieţi spirituale.

Prezența Sfântului Ierarh Nifon, de la începutul secolului al XVI –lea până astăzi, este luminoasă şi intensă în conştiinţa ortodoxă românească, dar, mai ales, în sufletele credincioşilor din Arhiepiscopia Târgoviştei, unde a sporit evlavia pelerinilor închinători la racla cu moaştele Sfântului Ierarh Nifon, care se află în Catedrala Arhiepiscopală şi Mitropolitană din Târgovişte.

Înţelept și harnic păstor al Ortodoxiei din veacul al XVI-lea, Sfântul Ierarh Nifon a reorganizat viaţa Bise¬ri¬¬cii din Țara Românească, aşa cum spune cronicarul: „a tocmit moravurile vremii pe pravila Sfinţilor Părinţi în Ţara Românească”. Pilduitoarea sa viaţă duhovnicească, care se arăta în multa postire, rugăciune fierbinte şi dragoste smerită către Dumnezeu şi semeni l-au făcut cunoscut pe Sfântul Ierarh Nifon, atât printre români, cât şi în întreaga creşti¬nătate răsăriteană. Iubitor şi promotor al culturii creștine cu valențe pastorale și misionare, Sfântul Ierarh Nifon a susținut răspândirea cărților tipărite. Astfel, binecunoscutul Ieromonah Macarie a tipărit, la Târgovişte, primele cărți pe teritoriul românesc, și anume: „Liturghierul” (1508), „Octoihul” (1510) şi „Tetraevangheliarul” (1512).

Cu multă bucurie, am aflat recent că Arhiepiscopia Târgoviştei a pregătit tipărirea, în ediţie jubiliară, şi a „Tetraevangheliarului” (din 1512), care va fi lansat acum, cu ocazia sărbătorii Sfântului Ierarh Nifon, ca pregătire pentru jubileul de 500 de ani din anul viitor 2012. Acest eveniment major continuă frumoasele evenimente duhovniceşti, la care am participat personal, în vechea Cetate de Scaun a Ţării Româneşti, în ziua de 10 iulie 2008, cu ocazia lansării ediţiei jubiliare a Liturghierului lui Macarie, precum şi în ziua de 26 septembrie 2009, când a fost lansată ediţia jubiliară aOctoihului lui Macarie, ambele ediții jubiliare fiind realizate prin grija şi strădania Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei.

Având multă cu încredere în milostivirea și ajutorul lui Dumnezeu și fiind dornici a se închina la moaştele Sfântului Ierarh Nifon, în Catedrala din Târgovişte, credincioşii din Arhiepiscopia Târgoviştei, precum şi mulți pelerini din întreaga ţară, află aici întărire sufletească, ajutor în necazuri sau nevoi și speranță în această vreme de criză economică și spirituală. Acum sfinții ne cheamă să sporim rugăciunea ca fiind izvor de nădejde şi să ajutăm după posibilități pe semenii noștri orfani, săraci, bolnavi, bătrâni și singuri.

Chiar și atunci când devenim mai săraci din punct de vedere material, să nu sărăcim niciodată din punct de vedere spiritual, ci să ne îmbogăţim mereu prin fapte de milostenie ca solidaritate cu oamenii mai săraci decât noi. Să arătăm că lumina credinței și puterea rugăciunii ne ajută să biruim greutățile vieții.

Cu prilejul acestei sărbători felicităm pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, căruia îi dorim sănătate, pace, bucurie şi ajutor de la Dumnezeu în rodnica sa activitate pastoral-misionară. În același timp, felicităm şi pe toţi slujitorii Sfintelor Altare, viețuitorii Sfintelor Mănăstiri și credincioşii Arhiepiscopiei Târgoviștei, precum şi pe toți pelerinii veniţi aici din întreaga ţară, rugând pe Atotmilostivul Dumnezeu ca, prin mijlocirea Sfântului Ierarh Nifon, să le dăruiască tuturor sănătate și mântuire, pace și bucurie, mult ajutor în viață și spor în fapte bune!

Cu aleasă prețuire și părintești binecuvântări,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Creştinii din Turcia se roagă în vechile lor biserici.



Sute de persoane din diaspora armeană şi grecească din Europa şi America vor participa la ceremoniile şi slujbele anuale săvârşite în mai multe biserici creştine de pe teritoriul Turciei în perioada următoare, informează „Ziarul Lumina”. Cele mai importante ceremonii vor fi ţinute la Mănăstirea Sumela, de lângă oraşul Trapezunt, fosta capitală a Imperiului Bizantin, şi la biserica armeană din oraşul Van.
Anul acesta, Guvernul turc şi-a dat acordul ca în alte două biserici creştine de pe teritoriul statului turc să fie săvârşite slujbe şi ceremonii religioase de către grecii ortodocşi şi armeni. Biserica ortodoxă 'Sfânta Voukolas' din provincia Izmir şi Biserica armeană 'Sfântul Giragos' din sud-estul provinciei Diyarbakýr sunt ultimele biserici creştine care vor fi deschise anual pentru ceremonii religioase. În Biserica ortodoxă 'Sfânta Voukolas', Liturghia nu a mai fost săvârşită din anul 1923, iar biserica armeană a fost închisă şi transformată în depozit din anul 1915. Ministerul Culturii şi Turismului din Turcia s-a implicat considerabil în ultimul timp pentru a reface cele două biserici armene din oraşele Van şi Diyarbakýr şi a le reda circuitului turistic. Autorităţile turceşti şi-au dat acordul ca, o dată pe an, comunitatea armeană din Turcia şi din diasporă să oficieze în aceste lăcaşuri de cult ceremonii religioase.
Cea mai mare biserică armeană din Asia Mică a fost restaurată '
Iniţiativa Guvernului turc în a restaura şi deschide aceste biserici pentru a fi vizitate de creştini cu permisiunea limitată de a sluji în ele este un pas important, în primul rând, pentru că marchează o schimbare de direcţie a autorităţilor turceşti', a declarat Raffi Bedrosyan, membru al Comunităţii armene din America, care s-a implicat în strângerea de fonduri pentru restaurarea Bisericii 'Sfântul Giragos'. Lăcaşul de rugăciune, construit în secolul al XV-lea, este considerat a fi cea mai mare biserică din Orientul Mijlociu, cu o capacitate de 3.000 de persoane. În timpul Primului Război Mondial, Biserica 'Sfântul Giragos' a fost ocupată de armata germană şi transformată în depozit de armament, iar după război a fost lăsată în paragină.
Ortodocşii se vor ruga în bisericile din Trapezunt şi Capadocia
Slujbe religioase şi ceremonii vor fi săvârşite şi la mănăstirea ortodoxă închinată Maicii Domnului de lângă oraşul Trapezunt. La eveniment va participa Ertuðrul Günay, ministrul culturii din Turcia. 'Deja au fost stabilite zboruri directe între Moscova şi Trapezunt, pentru că la eveniment vor participa mulţi invitaţi din Patriarhia Rusiei, precum şi din Grecia. Acest eveniment dovedeşte că, dacă nu există pace între religii, este foarte dificil în a obţine pacea între naţii diferite', a spus părintele Dositei Anagnastopoulos, purtător de cuvânt al Patriarhiei Ecumenice. Grecii ortodocşi vor participa la slujbe religioase şi la biserica din Efes, astăzi oraşul Izmir, şi la bisericile din Niðde şi Nevşehir din Capadocia.
Mănăstire siriacă redeschisă după 36 de ani
Comunitatea de creştini de rit siriac din Turcia şi-a redobândit dreptul de a folosi Mănăstirea 'Sfântul Eugen', aşezată pe coasta sudică a Muntelui Izlo. Mănăstirea a fost întemeiată în secolul al IV-lea şi a devenit, în scurt timp, cel mai important centru spiritual din Turabdin. În ultimul secol, comunitatea monahală a scăzut dramatic, astfel că, în anul 1975, mănăstirea a rămas practic pustie. Începând cu anul 2010, aşezământul monahal a început să fie locuit de călugări. Viaţa religioasă a renăscut în acest loc şi cu sprijinul financiar al creştinilor de rit siriac din America. Anul acesta, autorităţile din Turcia au acordat dreptul comunităţii de creştini de rit siriac de a vizita Mănăstirea 'Sfântul Eugen' şi de a participa la ceremoniile religioase.

Steagul lui Ștefan cel Mare și Sfânt va fi adus la Chișinău



Steagul lui Ştefan cel Mare va fi transportat la Chişinău cu un avion special şi va fi expus la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie din capitala Republicii Moldova între 24 august - 12 septembrie, potrivit www.europalibera.org.
Statul român va plăti transportul la Chişinău cu un avion special şi asigurarea steagului lui Ştefan cel Mare, aflat în prezent la Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti.
Anunţul a fost făcut miercuri la Chişinău de viceministrul culturii din Republica Moldova, Gheorghe Postică. El a declarat că steagul lui Ştefan cel Mare va fi expus la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie din Chişinău din 24 august până în 12 septembrie, în cadrul aniversării a 20 de ani de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova.
Pe de altă parte, cheltuielile statului moldovean pentru împrumutarea steagului lui Ştefan cel Mare se ridică la circa 300.000 de lei. Banii vor fi alocaţi din rezerva guvernului moldovean şi vor fi folosiţi pentru asigurarea securităţii relicvei şi pentru amenajarea spaţiului de expoziţie. Totodată, valoarea asigurării steagului este de 7,5 milioane de euro.
Premierul moldovean Vlad Filat i-a solicitat premierului român Emil Boc, prin intermediul unei scrisori, să susţină aducerea şi expunerea la Chişinău, la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie, a steagului domnitorului Ştefan cel Mare, după cum a relatat în 14 iulie Serviciul de presă al Executivului din Republica Moldova.
"Recuperat de la Mănăstirea Zografu, din Grecia, în 1917, restaurat timp de şapte ani şi prezentat recent publicului, acest vestigiu istoric de unicat al gloriosului nostru voievod ar conferi o semnificaţie distinctă şi inedită manifestărilor oficiale prilejuite de sărbătorirea, pe 27 august 2011, a 20 de ani de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova şi a două decenii de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre Chişinău şi Bucureşti", spunea Vlad Filat în scrisoarea adresată lui Emil Boc.
Steagul lui Ştefan cel Mare, recuperat de statul român de la Mănăstirea Zografu, din Grecia, în 1917 şi restaurat timp de peste şapte ani, a fost expus pe 6 iulie la Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR). Steagul va fi expus pe toată durata lunii iulie, în cadrul seriei de micro-expoziţii "Exponatul lunii". Alături de steagul lui Ştefan cel Mare, micro-expoziţia organizată în foaierul MNIR cuprinde câteva informaţii despre restaurarea steagului lui Ştefan cel Mare şi despre recuperarea lui, inclusiv documente de la ceremonia oficială de la Sorbona din 1917, când Regatul Român a recuperat steagul.
Vernisajul micro-expoziţiei a avut loc pe 6 iulie, în prezenţa ambasadorilor Franţei, Henri Paul, şi Republicii Moldova, Iurie Reniţă, a secretarului de stat în Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Vasile Timiş, a secretarului de stat în Ministerul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, şi a fostului ministru al Culturii, vicepreşedintele PDL Theodor Paleologu.Cu acel prilej, ambasadorul Republicii Moldova în România, Iurie Reniţă, şi-a exprimat speranţa că steagul lui Ştefan cel Mare va fi expus şi la Muzeul de Istorie de la Chişinău. "Îmi exprim speranţa că nepreţuita piesă de patrimoniu va face cât mai curând posibil încă un drum - unul cunoscut foarte bine de către marele domnitor - drumul spre Moldova, drumul spre Muzeul de Istorie de la Chişinău", a spus Iurie Reniţă.
"Vă asigur că există toate condiţiile ca acest steag să facă drumul pe care cu toţii ni-l dorim. Va trebui să punem la punct doar detaliile tehnice, dar acolo unde există bunăvoinţă nimic nu poate să stea în cale", i-a răspuns directorul MNIR, Ernest Oberländer-Târnoveanu.
Exponatul este o broderie bizantină realizată în secolul al XV-lea, care îl înfăţişează pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, socotit un simbol al biruinţei militare. Iconografia şi încadrarea cronologică a piesei au creat iniţial confuzia că ar fi vorba despre un steag de luptă al voievodului Ştefan cel Mare, dar absenţa stemei Moldovei, caracteristică stindardelor militare, nu susţine ipoteza amintită. Steagul liturgic are dimensiunile de 1,24 metri x 0,95 metri.
Broderia îl înfăţişează pe Sfântul Gheorghe aşezat pe un tron, având tălpile sprijinite pe un balaur înaripat, cu trei capete. Pe steag sunt brodate două inscripţii - una în limba slavonă, cu o rugăciune a domnitorului Ştefan cel Mare către Sfântul Gheorghe, şi alta în limba greacă - "Sfântul Gheorghe din Ca[p]padocia" - care nu pomeneşte însă faptul că steagul ar fi fost dăruit de Ştefan cel Mare unei mănăstiri de la Athos, aşa cum se obişnuia în epocă.
În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general al României la Salonic, G. C. Ionescu, şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, Regatul Român a recuperat acest preţios obiect de la Mânăstirea Zografu de pe Muntele Athos. În martie 1917, consulul comunica Ministerului Afacerilor Externe că generalul francez i-a predat drapelul, care, ulterior, a fost trimis Legaţiei României de la Paris la bordul unui vas de război francez. Iniţiativa recuperării preţiosului obiect a aparţinut marelui om politic Ion I. C. Brătianu (1864 - 1927). În cele din urmă, pe 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul lui Ştefan cel Mare a fost predat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar.
Directorul MNIR, Ernest Oberländer-Târnoveanu, a declarat, pe 4 iulie, pentru MEDIAFAX, că, în 1882, la Mănăstirea Zografu, au fost identificate două steaguri care i-au aparţinut lui Ştefan cel Mare - unul cu Sfântul Dimitrie călare şi cel cu Sfântul Gheorghe, care a fost recuperat prin cedarea către călugări a unor moşii care fuseseră secularizate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Potrivit lui Oberländer-Târnoveanu, steagul se afla "într-o stare deplorabilă" când a fost recuperat şi astfel a rămas până când a fost restaurat de MNIR, timp de şapte ani şi jumătate, cu fonduri din bugetul propriu de câteva zeci de mii de euro. Restaurarea a fost realizată de specialistul Sidonia Macri. Steagul a intrat în patrimoniul MNIR la înfiinţarea acestuia, în 1970.
Iniţial, broderia steagului a fost lucrată pe suport de mătase, dublată cu o ţesătură din in.Suportul din mătase s-a degradat de-a lungul timpului şi a fost înlocuit de către călugări, din neştiinţă, cu catifea de calitate inferioară, prin decuparea şi lipirea cu clei organic a broderiei pe noul suport, intervenţie total necorespunzătoare, care a afectat starea originară a piesei.Numai îndepărtarea acestui clei, ordinar, de tâmplar, a durat mai mulţi ani, a precizat directorul MNIR. El a mai menţionat că, dacă nu s-ar fi acţionat şi nu ar fi fost demarat procesul de restaurare, generaţia actuală ar fi fost ultima care ar fi văzut acest obiect.


Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul)



Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ”, fixându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării lui la cele veşniceBiserica Ortodoxă sărbătoreşte în fiecare an pe 5 august pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul), ale cărui sfinte moaşte s-au aflat întregi în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva, iar acum se păstrează în biserica Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere de Ierihon. Sfântul este ocrotitorul multor lăcaşuri de cult din Patriarhia Română.
Preacuviosul Ioan Iacob de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi din pruncie se dovedea un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu. După şase luni de zile de la naştere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate.
Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!” Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii.
Era foarte tăcut, ascultător şi smerit. Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu. La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind în călugărie numele de Ioan. Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului.
Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii.
Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii. Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe. În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos. Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenin- du-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa. În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.
În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi.
La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.

Slujire arhierească la Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” din Mitropolia Basarabiei



Înaltpreasfinţitul Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, a oficiat în data de 2 august 2011, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie la mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” cu ocazia sărbătoririi hramului acestei aşezări monahale, după cum ne informează Biroul de presă al Mitropoliei Basarabiei.

Cu binecuvântarea Întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei, părintele Cătălin Ursărescu, preot paroh în Valea Lupului, protopopiatul Iaşi, a rostit un cuvânt ziditor de suflet.

În cuvântul său de învăţătură, Înaltpreasfinţitul Mitropolit şi Exarh Petru, a vorbit despre viaţa şi faptele proorocului Ilie, accentuând importanţa credinţei atunci când se săvârşesc minunile. „Proorocul Ilie a combătut pe proorocii lui Baal prin credinţă în Singurul Dumnezeu. A făcut minuni cu puterea lui Dumnezeu. Sfinţii atunci când fac minunile nu afirmă că meritul este a lor, aşa cum fac falşii făcători de minuni de pe la televizor sau stadioane, ci a lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, Poorocul Ilie este un model de credinţă. Dacă avem credinţă puternică, Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre”, a spus Înaltpreasfinţitul Petru.
IPS Petru a vorbit celor prezenţi şi despre vizita la Hagi Curda, sat de basarabeni din raionul Ismail, regiunea Odesa, Ucraina, unde în data de 16 iulie a fost sfinţită biserică din localitate cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi „Sfântul Ierarh Nicolae”.
După Sfânta Slujbă, soborul de preoţi a înălţat un Te-Deum pentru sănătatea ctitorilor mănăstirii. Întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei a subliniat şi de această dată hărnicia şi spiritul gospodăresc al părintelui stareţ Damaschin.

Un cuvânt de încurajare pentru părintele stareţ şi a creştinilor care frecventează mănăstirea Sfântul Ilie a rostit dl profesor Gheorghe Badea de la Iaşi, care este un bun cunoscător al vieţii religioase din Basarabia.

Părintele stareţ Damaschin Cimbir a mulţumit Întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei pentru vizită şi pentru sprijinul pe care l-a avut din partea Mitropoliei de la înfiinţare până în prezent. Părintele stareţ a mulţumit în mod deosebit şi creştinilor care vin la Sfânta Mănăstire pentru închinare şi contribuie din puţinul lor la lucrările de reconstrucţie a sfântului locaş.

Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” a fost înfiinţată, în 2002, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitul Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor şi este amenajată într-o fostă unitate militară, care mai bine de zece ani a stat fără stăpân, după plecarea ostaşilor sovietici, ajungând într-o stare deplorabilă – fără uşi, fără ferestre, cu acoperiş avariat şi fără curent electric. Lucrările de reamenajare au fost coordonate de părintele stareţ Damaschin Cimbir, astfel reuşind, fiind sprijinit de creştinii din împrejurimi, să transforme fosta unitate militară în loc de rugăciune pentru monahi şi creştini. La 2 noiembrie 2003 a fost săvârşită slujba de sfinţire a locaşului şi oficiată prima Sfântă Liturghie de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit şi Exarh Petru.

Viaţa şi minunile Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul



Vrînd să începem viaţa Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi rîvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece pînă acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvîntare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă arătare a rîvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu.
De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dînsele, cu o unire şi o sfătuire îndreptîndu-se, cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israil, pînă la împăratul David şi Solomon.
După Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tînăr, nebăgînd în seamă sfatul cel bun al bătrînilor celor înţelepţi, ci ascultînd sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dînsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunîndu-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri.
Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcîndu-se de dînsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrînd să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat pînă la moartea lui Solomon.
Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dînsul şi care mai pe urmă a fost risipită.
Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului. Dar ele, neputînd să mai aibă alte biserici, decît numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decît numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.
Ieroboam, împăratul lui Israil, văzînd aceea s-a gîndit în sine, zicînd: "Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintîi - de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor ucide". Acestea gîndindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gîndit că nu poate să-i întoarcă pe dînşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gîndit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta:
Intr-un moment de deznadejde,Împăratul cel fărădelege, urmînd celor vechi şi depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult cînd ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemînd la dînsul tot poporul acela şi arătîndu-i, le-a zis:
"Aceştia sînt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pămîntul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei".
Apoi, a pus acei viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase şi le-a rînduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvîrşească toată fărădelegea lîngă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice.
Astfel, acel împărat păgîn, pentru o împărăţie vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dînsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgînătate şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam.
Dar Preabunul Dumnezeu, nevrînd să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutînd întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dînşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfîntul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă.
Patria Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgîndu-i văpaie de foc în gură, ca să mănînce.
Aceasta văzînd-o tatăl său şi spăimîntîndu-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: "Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Rîvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc".
Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfîntul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Pruncul, crescînd, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punîndu-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gîndire.
Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzînd ca un serafim de dragoste înfocată către Dînsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate cîte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar.
Sfîntul Ilie, auzind şi văzînd fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil - împăraţii petrecînd în păgînătate, judecătorii şi cei mari făcînd nedreptăţi, popoarele slujind urîciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducînd pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strîmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dîndu-se la moarte -, îl durea foarte tare inima şi se tînguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mîhnea mai vîrtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de rîvnă pentru toate cîte vedea.
Deci, mai întîi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul rîvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească.
Dar, văzînd pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă cînd vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea pînă ce nu a cîştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mîhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcînd nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemîhnindu-L cîtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemîhnindu-l pe dînsul.
Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, avînd scaunul său în Samaria - acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintîi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urîciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mîniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt, mai mult decît toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de rîvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.
Văzînd pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfîntul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lîngă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele.
Aceasta zicînd, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvîntul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pămînt, iar uscăciunii pămîntului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mînia lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscîndu-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă.
După ce l-a văzut pe Ahab petrecînd în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gîndea să se lase de acea păgînătate, ci mai vîrtos mergînd în adîncul răutăţii, prigonind şi ucigînd pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă pînă în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvîntul Sfîntului Prooroc Moise, întîiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămîntul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pămîntul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pămîntului se uscase.
Astfel pieriseră toate roadele pămîntului, grădinile, ţarinile şi cîmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, rîurile erau mici şi pîraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pămîntul rămăsese fără de apă şi uscat, încît oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzîndu-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgînd asupra sa mînia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.
Acestea s-au făcut nu atît cu mînia lui Dumnezeu, cît cu rîvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzînd primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pămînt; dar se oprea, făcînd voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Zicînd acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atîta rîvnă, încît nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pămînt, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decît să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicîndu-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pîrîul Cherit cel de lîngă Iordan. Acolo vei bea apă din pîrîu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mîinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al rîului Cherit. Firea corbilor este mult mai mîncătoare de cărnuri decît a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburînd aiurea.
Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţîndu-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburînd în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pîine, iar seara carne. Dumnezeu, orînduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: "Vezi, cum corbii, care sînt sălbatici, lacomi, mîncăcioşi, urîtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămînzi, îţi aduc ţie de mîncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni.
Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!" Asemenea, cînd proorocul a văzut după cîteva zile şi rîul secat, Dumnezeu a zis către dînsul: "Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dînsa, ca să nu mori nici tu de sete". Însă rîvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugîndu-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, pînă ce nu se vor pedepsi cei neînvăţaţi şi se vor pierde de pe pămînt vrăjmaşii lui Dumnezeu.
Deci, Domnul, plecînd cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpînirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gîndească în sine cîtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducîndu-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunînd lemne, nu mai mult decît două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decît numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămînd, a cerut de la dînsa o bucată de pîine. Ea, spunîndu-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.
Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar rîvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia.
El, avînd de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dînsul pînă ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Ionă, care, venind în vîrstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui.
După trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzînd zidirea sa că se topise desăvîrşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: "Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mîinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pămîntul cel uscat prin cuvîntul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci". Plecînd Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil.
Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, cîte cincizeci într-una şi îi hrănea cu pîine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemîndu-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dînsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pîraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Cînd Obadia a ieşit din cetate, a întîmpinat pe Sfîntul Prooroc Ilie şi i s-a închinat pînă la pămînt, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfîntul Ilie a zis către Obadia:
Du-te şi spune Stăpînului tău că vin la dînsul. Obadia se lepăda, zicînd: Mă tem că, dacă voi pleca de lîngă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpînului meu, care, mîniindu-se, mă va ucide. Sfîntul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducîndu-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi cînd l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dînsul un cuvînt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal.
Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpînire, zicîndu-i: "Acum, trimiţînd, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănîncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat".
Împăratul, trimiţînd în pămîntul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie rîvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stînd el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Pînă cînd veţi şchiopăta voi de amîndouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pămîntul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el.
La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi cîţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: "Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atît de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii".
Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: "Aşa să fie! Bun este cuvîntul acesta". Deci, fiind aduşi amîndoi viţeii în mijlocul soborului, Sfîntul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: "Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întîi voi jertfă, de vreme ce voi sînteţi mai mulţi, iar eu sînt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punînd viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa". Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncînd sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punînd lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă pînă la amiază, strigînd: "Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!" Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.
Dar cînd a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele pînă la ţîşnirea sîngelui lor.
Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfîntul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor:
Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dînsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luînd patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: "Turnaţi al doilea rînd!" şi au turnat. Apoi le-a mai zis: "Turnaţi al treilea rînd!" şi au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încît groapa s-a umplut cu apă.
Atunci Sfîntul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă.
Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărîna şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzînd aceasta, au căzut cu feţele la pămînt, strigînd: "Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El." Sfîntul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfîntul Ilie i-a dus la rîul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mîna sa; iar necuratele lor stîrvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pămîntul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor.
După aceasta, Sfîntul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănînce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi. Deci, Ahab şezînd să mănînce şi să bea, Sfîntul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecîndu-se la pămînt, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pămînt şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborît o ploaie mare, încît a udat pe toţi şi pămîntul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscînd rătăcirea sa, plîngea pentru păcatele sale, mergînd pe cale spre Samaria. Sfîntul Ilie, încingîndu-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurîndu-se în Domnul său.
Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţîndu-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mînie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfîntul Ilie, jurîndu-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfîntul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: "Ilie era asemenea om pătimaş!" Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pămîntul Iudeei, şi s-a dus în pustie.
Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mîhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicînd: "Doamne, destul am trăit pe pămînt pînă acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sînt mai bun decît părinţii mei?" Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un rîvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfîntului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decît să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimînd şi lepădînd pe Dumnezeu, Ziditorul lor.
Astfel rugîndu-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, cînd iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicîndu-i: Scoală-te şi mănîncă. Deşteptîndu-se Ilie, a văzut la căpătîiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculîndu-se, a mîncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicînd: Scoală şi mănîncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculîndu-se el, a mîncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pînă la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întîi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vînt subţire, suflînd cu linişte prin văzduh luminos. Cînd Domnul se apropia de dînsul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărîma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul.
Cînd Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Cînd a auzit pe Domnul grăind către dînsul: "Ce faci aici, Ilie?" El a răspuns: "Rîvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia".
Domnul, mîngîindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dînsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cît de curînd; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mîngîind pe robul Său, S-a dus de la dînsul.
Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducîndu-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arînd pămîntul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dînsul: "Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine". Sfîntul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfîntul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmîndu-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpînit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.
Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lîngă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decît acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mîncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţîndu-se de cauza mîhnirii lui, a rîs de dînsul şi a zis: "Oare în acest fel este stăpînirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mîhnit şi mănîncă pîine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mîini via lui Navute".
Aceasta zicînd, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punînd în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab:
"Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii". Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mîhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întîmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfîntul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dînsul: "Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: "În locul în care au lins cîinii sîngele lui Navute, tot în acel loc şi sîngele tău îl vor linge cîinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mînca cîinii şi toată casa ta se va pierde".
Ahab, auzind cuvintele acestea, a plîns şi, lepădînd hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atît a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încît acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amînat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: "De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui". După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sîngele care cursese l-au lins cîinii, după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfîntului Ilie.
După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgînătăţii. Deci, ascultînd pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mîniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întîmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.
Trimişii lui Ohozie ducîndu-se la Baal, i-a întîmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dînşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: "Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri". Ei, întorcîndu-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: "Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?" Ei au răspuns: "Era păros şi încins cu o curea peste mijloc". Împăratul a zis: "Acela a fost Ilie Tesviteanul".
Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dînsul. Ducîndu-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzîndu-l şezînd în vîrful muntelui, a zis către dînsul: "Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dînsul". Sfîntul Ilie a răspuns: "Dacă sînt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi". Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzînd foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.
Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfîntul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecîndu-se înaintea lui, l-a rugat, zicînd: "Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sînt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi". Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mîndrie şi cu stăpînire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfîntul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rîndul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte.
Sculîndu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungînd la împărat, a zis către dînsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvîntul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfîrşit casa lui Ahab, pierzîndu-se de mînia dumnezeiască, în zilele Sfîntului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.
Cînd s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzînd cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul pînă la Betel. Sfîntul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amîndoi pînă la Betel.
Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: "Tu ştii că Domnul va lua pe stăpînul tău de la tine?" Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amîndoi au mers la Ierihon.
Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpînul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amîndoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe.
Cînd amîndoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învîrtindu-l, a lovit apa cu dînsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amîndoi ca pe uscat. După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea.
Pe cînd mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amîn-doi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: "Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil", ca şi cum ar zice:
"O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu rîvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decît multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi", şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tînguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dînsul şi, luîndu-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui.
Sfîntul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pămînt a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan.
De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.